V. Leac – un chestionar

I. Fişa individuală

salingerNume: Leac

Prenume: V

Pseudonim(e) literar(e): V. Leac

Data şi locul naşterii: 03 iunie 1973, Năsăud

Blog/ site personal:

rţi publicate (titlu, an, editura, tiraj – cînd e cazul):

Apocrifele lui Gengis Khan, Editura Mirador, Arad, 2001; Sera cu bozii, Editura Mirador, Arad, 2003 -, volumele astea două sînt doar exerciţii, prostii. Seymour: sonată pentru cornet de hîrtie, Editura Hartmann, 2005, Arad; Editura Vinea, 2006; Dicţionar de vise, Editura Cartea Românească, 2006; Lucian, Ninpress, 2009

Premii obţinute:

Mi-e jenă să le menţionez aici, aşa, ca pe nişte trofee de vînătoare, mai ales că sînt şi puţine J. În orice caz nici un premiu nu mi-a schimbat statutul social.

Colaborări:

Ca şi cum, Arca, Tribuna, Vatra, Ziua literară, Orizont, Familia, Pana mea.

Cenacluri frecventate: Tot felul de cenacluri, de la cele mai slabe la cele mai bune. Acum nu mai frecventez nici un fel de cenaclu, prefer să mă întîlnesc cu cîţiva amici cu care pot comunica, de care mă simt legat, mă refer la T.S Khasis, Cătălin Lazurca, Florin Măduţa, Rareş Moldova, Radu Vancu şi alţii.

Lecturi în cenacluri, cluburi…:

La Joyce cafe şi Frontiera, în Arad; şi tot în Arad la o petrecere de ţigani – aici am nimerit din greşeală, într-o noapte, în timp ce mă îndreptam spre casă şi de unde, la un moment dat, am fost dat afară pentru că am început să dansez cu cine nu trebuia; în Cluj în deschiderea unui concert hip-hop (am uitat locul, în orice caz a fost o experienţă. Vezi, uit foarte repede, mă simt ca Guleratul lui Ion Mureşan); în Club A; în Don Quijote, Bistriţa, la invitaţia Ioanei Bradea; în KGB bar New York; în Timişoara (am uitat unde. era o terasă, parcă); în penitenciaru’ din Arad (bine, ăsta nu-i tocmai club); şi în alte locaţii de care nu-mi mai aduc aminte.

Debut în cenaclu:

La sfîrşitul anilor 90, în cenaclul Luceafărul, Arad. În cenaclul Lucian Blaga al USR, filiala Arad.

Debut în revistă:

În revista Arca, în 2000.

Debut on-line (reviste literare on-line):

În revista Prăvălia culturală, nr.3 din 2006; http://www.clubliterar.com

Debut sonor (înregistrări Radio cu lecturi, casete audio difuzate public, audiobook):

Două lecturi la Radio Cluj: una prin 2003, cealaltă în 2006 + audiobook-ul care însoţeşte volumul Dicţionar de vise.

Debut în volum:

Apocrifele lui Gengis Khan, Ed. Mirador, Arad, 2001.06-poemul-leac[1]

II. Topuri(1-10)

1. Edituri

Cele existente la ora actuală în România, se ştiu care sînt. Cred că-i inutil să le mai pomenesc şi eu. Aş face-o cu plăcere dacă aş şti că le cresc vînzările, dar nu prea cred.

2. Reviste literare

Nu sînt persoana tocmai potrivită pentru a face o astfel de clasificare, şi chiar dacă aş face-o, să zicem, ce s-ar întîmpla? Nimic.

3. Cartea de poezie / Cartea de proză (autori români)

Îmi pare rău, îmi pare foarte rău, nici la această întrebare nu vă pot răspude. Să fiu sincer mi-e ruşine, pe bune. Adică, cine mă cred eu să m-apuc acuma să întocmesc liste? Asta presupune să fi citit toată literatura română de la origini pînă în zilele noastre, iar eu nu am citit decît o parte, nici nu ştiu dacă cea mai importantă, din literatura română. Sînt mulţi scriitori români: poeţi, prozatori – din toate timpurile –  pe care-i citesc/recitesc cu plăcere.

III. O…

– întrebare pentru scriitorul preferat

Domnule Joyce, cît de importantă a fost prietenia dv. cu  Beckett? Credeţi că a avut dreptate, Beckett,  cînd a spus/scris despre viaţă “că ocheşte rău din cur?”

– idee pentru o „viaţă” literară „mai bună”

Cred că dacă autorii români nu s-ar cunoaşte între ei – nu mă refer la citit -, ar fi mult mai bine. Nu sînt sigur, e doar o idee.

– problemă cu care te-ai confruntat / pe care ai observat-o de cînd ai „intrat” în literatură

Problema asta cu intratul undeva cred că numai noi românii o avem. De fapt la ce ne putem aştepta din partea unui popor care  de 2000 de ani se înmulţeşte pe întuneric.

Singurul lucru care mă preocupă este textul pe care-l scriu/ rescriu.

IV. Întrebări cu răspuns opţional:

1. Ce ţi se pare „în regulă” în lit. română actuală?

2. Ce ţi se pare „în neregulă”?(ce te intrigă/nemulţumeşte/”atacă”)

O să răspund la ambele întrebări în genul lui Bartleby: aş prefera să mă abţin.

P1000911

3. Ai vrea să trăieşti din scris?(dacă da, cum vezi posibil acest lucru?)

Aş vrea, dar nu pot. Nu sînt în stare de-o asemenea performanţă, uneori visez la lucru ăsta.

4. Cum „cuantifici” performanţa în literatură?(premii, nr. de cititori, statut literar…)

Valoarea unui text , cred, este singurul lucru care te poate salva. Pe urmă vin şi cititorii

şi ce mai urmează după.

5. Ai un model de performanţă?

Mi-aş dori să ating, în textele pe care le scriu, performanţa lui Andrei Cădere, în arta vizuală.

6. Ce ar trebui să includă un management literar performant?

Aici  v-ar putea răspunde mult mai competent un piar sau un director ec. de editură. În schimb nu m

i-ar displace să fiu redactor de carte la o editură mică şi cochetă, gen Ed. Brumar.

V.  (Auto)portret

1. Un autoportret (în cuvinte)

Plecînd de la imaginea următoare: un individ văzut prin geamul îngheţat al unui tren – imagine care se potriveşte şi în alte situaţii de genu’ ăsta – pot spune că sînt mic pestric pe mic mandroc, adică sînt cel ce nu pare a fi atunci cînd este.

2. Un portret al generaţiei (unde şi cu cine te-ai încadra)

Nu sînt pictor, chiar dacă uneori mai pictez. Sînt cititor. Şi de cele mai multe ori citesc cărţi, nu generaţii. Faze de genu’ ăsta cum ar fi generaţia x, h, t., sînt găselniţe critico-româneşti, care n-o să dispară din lit. ro. în viitorul apropiat.

Îmi place să cred că sînt un profesor distrat, care inventează tot felul de maşinării ciudate.

VI. Ultima dorinţă

1. Ce-mi doresc/propun eu ca scriitor?

Picture 164Să provoc un zîmbet pe chipul cititorului, să simtă un fior de plăcere pe şira spinării, să i se umple gura de apă atunci cînd citeşte o reţetă scrisă de moa.

2. Ce-ţi doresc eu ţie, cititorule? Ce nu ţi-aş dori (vreodată)?

Să-şi pună întrebări atunci cînd citeşte ceva, de exemplu: ce număr purta d-na Bovary la pantofi? Nu glumesc deloc. Eu cred că purta 38; la concluzia asta am ajuns după patru zile de cercetări.

Nu ţi-aş dori vreodată să-ţi uiţi cărţile în tren.

Anunțuri

Leave a comment »

un interviu cu terorista (II)

Bloggingul a luat încet şi sigur amploare, chiar foşti adversari declaraţi fiind iremediabil atraşi de noua jucărie. Nu m-ar mira ca, în scurt timp, cei care susţineau sus şi tare că blogosfera e o pierdere de vreme, să se reorienteze. Ştii cum e, după ce-ai ajuns acolo sus, în topul preferinţelor, există nişte învăţăminte de dat (la modul cel mai practic şi mai natural). Pe concret, ce sfaturi ai pentru un blogger care se ocupă cu literatura?

Primul sfat e chiar ăsta: să se ocupe (realmente) cu literatura! Pe urmă, să fie cinstit, să-şi susţină propriile păreri, nu să toarne clişee învăţate la şcoală. Să nu scrie texte prea lungi. Să împartă textul în paragrafe. Să nu ilustreze cu prea multe poze „artistice” decît dacă se pricepe cu adevărat la fotografie. Să nu împestriţeze postările cu ‘nşpe culori, fonturi speciale, bolduri, italice etc. Să indice întotdeauna sursele citatelor. Să nu se laude, să nu se văicărească, să nu bată lumea la cap – doar dacă nu vrea să plictisească. Să nu exagereze cu pamfletele. Să nu exagereze cu poezia, dacă se poate abţine. Să nu se lase influenţat de comentatorii cei mai simpatici, să nu se apuce de citit pe bandă rulantă ce-i recomandă alţii, să-şi păstreze propriile gusturi şi interese.  Să posteze măcar o dată pe săptămînă. Să nu cedeze tentaţiei de a ataca persoane. Să nu se implice în scandaluri, chiar dacă e o cale de a-şi mări traficul. Şi să fie sănătos, în general, mai ales la cap 🙂

Cum au fost primele săptămîni fără blog? N-ai fost tentată să revii?

Şi da şi nu. Citeam tot felul de reacţii, răspundeam la mailuri extrem de drăguţe, aş fi vrut să le dau cîte un semn şi altora care nu mi-au scris direct, dar am încercat să mă abţin, să las lumea în pace. Uneori am fost tentată foarte tare să revin, mai ales cînd citeam ceva care-mi plăcea mult. Aş vrea să ştie şi alţii că mi-a plăcut Dimineaţă pierdută a Gabrielei Adameşteanu, că Pale Fire e cea mai mişto carte a lui Nabokov pentru mine, că „Sebastian în vis” e blogul nou apărut pe care-l prefer, că în sfîrşit am înţeles de ce e Truman Capote un scriitor important, după ce am citit Alte glasuri, alte încăperi, că Bora Cosic şi Peter Beagle m-au lăsat rece, că Intrarea soarelui e foarte citibil, fluent şi plăcut, deşi are defecte, nu cum scriu alţii în cronici, că Italo Calvino e mi-nu-nat şi în Cosmicomicării, că Viaţa şi vremurile lui Michael K. a lui Coetzee m-a înnebunit, că… gata, time’s up, mi-am amintit că nu e blogul meu 🙂

Să vorbim puţin despre cum se „întreţine” un blog. Nu perspectiva tehnică mă interesează (genul de ironie ieftină făcută de experţi ocazionali). Ai privit blogul ca pe un jurnal personal de lectură? Dacă da, îl continui şi-acum (chiar dacă numai pentru tine)? Îţi făceai ciorne pentru însemnări? (Apropo, cum vezi povestea cu dispariţia manuscriselor? – va fi ceva extrem de rar să vedem manuscrise „neprintabile”, cînd din ce în ce mai mulţi scriu direct la tastatură). În principiu, cam ce tabieturi de blogger îţi rezervi (o anumită regularitate a postărilor, nici un post fără emoticoane, nu ştiu, „ticuri” sau „reguli”).

Da, clar, l-am privit ca pe un jurnal personal de lectură, dar unul îndreptat şi spre exterior. Am scris amestecat, cînd numai pentru mine, cînd şi pentru alţii. Nu-l mai ţin doar pentru mine, pur şi simplu pentru că e un efort destul de mare să scrii despre cărţi şi, fără nici un stimulent din afară… Mi-e prea lene, recunosc. Nu-mi făceam ciorne, n-aveam timp şi nici hărnicie pentru asta. Scriam direct, dar uneori mai ştergeam şi-o luam de la capăt – poate că asta înseamnă „ciornă”? Nici nu ştiu, vorba ta, dispariţia manuscrisului a atras şi dispariţia ciornei. Eu mă bucur de moartea manuscrisului, deloc nu-mi plac investigaţiile în bucătăriile scriitorilor – sînt utile, nu zic că nu sînt, dar nu-mi place ideea.

Acum nu mai am nici unul dintre tabieturile de blogger, s-au dus de mult. Îmi începeam ziua citind comentarii, sărind din link în link, frunzărind alte bloguri – şi toate astea înainte să-mi termin cafeaua. Era, acum îmi dau seama, cam nociv, pentru că am nevoie, pentru liniştea mea, de măcar o oră calmă dimineaţa, în care să nu fac absolut nimic. N-aveam reguli de care să fiu conştientă, cred că încercam să respect „sfaturile” pe care le-am dat mai sus, nu pentru că aşa îmi propuneam, ci din instinct, probabil. În rest, ticuri oi fi avut, dar ticurile sînt mai evidente pentru alţii.

Cam cît timp (o medie zilnică) rezervi lecturii blogurilor?

Cam o oră, în general. De fapt nu ştiu, nu m-am gîndit. Uneori stau pe net şi nu ştiu exact ce fac. Mai citesc de pe un blog, mai vorbesc pe mail sau messenger, mai joc ceva, mai ascult muzică, mai caut pe google, răsfoiesc presa etc. Nu-mi dau seama cît din acest timp se duce pe bloguri.

va urma

Leave a comment »

Matei Martin -„Dacă ştii că îţi faci meseria de jurnalist, nu mai ai nevoie de alte forme de alint”

Matei Martin s-a născut la 20 iunie 1978 şi este absolvent al Facultatăţii de Ştiinţe Politice şi Administrative. A fost secretar de redacţie la Dilema, apoi la Dilema veche, şi secretar general de redacţie la suplimentul Litere, Arte & Idei al ziarului Cotidianul. Articole şi fotografii în revistele 22, Lettre Internationale, Regard, DeBizz, Flacăra, Observator cultural ş.a.; a tradus François Furet & Ernst Nolte, „Fascism şi comunism” (ed. Univers, 2000). Colaborează la Radio France Internationale cu rubrici de actualitate culturală. Este şi editor coordonator la revista Dilemateca.

Recent, a cîştigat Premiul de presă Osteuropa 2009 pentru articolul „Nimic nou pe Frontul de Est“ (publicat în Dilemateca)

interviul complet  apare în numărul 230 (488) al Observatorului cultural

Cronicile în cinci rânduri scrise pentru Liternet sună puţin a ştiri. Deformaţie profesională sau formulă personală?

Cronicile de cinci rînduri sînt… cronici de cinci rînduri. Formula îi aparţine, cred, fondatotului LiterNet, Răzvan Penescu. În timpul festivalurilor mari (cum e Festivalul Naţional de Teatru), cînd ai de urmărit cîte 3-4 spectacole pe seară, „obligaţia” de a contribui la revista on-line te ajută să-ţi ordonezi gîndurileşi să-ţi pregăteşti agenda pentru ziua următoare. În acelaşi timp, e un exerciţiu pentru aventualele cronici sau articole mai mari. Cred că şi pentru publicul larg e un ghid util: dintr-o privire, cei care urmăresc festivalul pot să parcurgă impresiile unor spectatori avizaţi despre evenimentele din program. Această pagină cu cronici de cinici rînduri e ca un sistem de alertă rapidă.
De când eşti la rfi şi cu ce se „mănâncă” jurnalismul cultural la un post internaţional care are o divizie bucureşteană?

La RFI lucrez de pe la începutul lui 2006. Am fost invitat pentru a realiza o rubrică de întîmpinare a Sommetului Francofoniei, care a avut loc în toamna aceluiaşi an. Din octombrie 2006 realizez o rubrică intitulată Espresso cultural. În trei minute – cît să-ţi sorbi cafeluţa – îţi zic ce se mai petrece prin teatre, cinematografe, librării, muzee etc. Rubrica mea se difuzează în cadrul programului matinal, printre corespondenţe europene, interviuri şi ştiri locale. RFI e unul dintre puţinele posturi de radio din România care a inclus în programul cotidian informaţii culturale. Cred că e un soi de lecţie franceză: acolo oamenii au înţeles foarte bine dimensiunea economică şi socială a culturii, care e capabilă să creeze locuri de muncă, bogăţie, identitate, o legătură socială etc. Aşa că la RFI ştirile culturale sînt aproape obligatorii. Mă simt privilegiat. Mai ales cînd mă gîndesc că radiourile comerciale de la noi afectează culturii un spaţiu neînsemnat, marginal.

Fireşte, nu pot omite măcar o întrebare despre Matei Vişniec. Cât de bine îl cunoşti?

În carne şi oase l-am văzut doar o singură dată, acum doi ani, cînd a venit la Bucureşti pentru a-şi lansa volumul de piese scurte „Imaginează-ţi că eşti Dumnezeu”. Altminteri, el îşi transmite corespondenţele de la Paris, eu îmi înregistrez materialele în redacţia de la Bucureşti. Dar mă emoţionez de fiecare dată cînd mă gîndesc că „vorbesc” pe aceeaşi frevenţă cu el.


În 2008 ai fost nominalizat de CRP (Clubul Român de Presă) la secţiunile jurnalism cultural şi interviu. Ai cîştigat la jurnalism cultural, deşi erai singurul candidat care nu era din TVR Cultural, un post cu specific cultural, printre nominalizaţi. Ai fi preferat secţiunea interviu?

foto matei martin

Aş fi preferat să cîştig la ambele secţiuni… Glumesc. Mă bucur că am obţinut premiul, am lucrat serios la acel reportaj.

Cum îţi explici, totuşi, că nominalizările vin cu precădere din zona tv, paradoxal, nu ştiu cît de reprezentativă, cînd, se ştie, piaţa culturală e plină de reviste. E, poate, singurul „spaţiu” în care calitatea reportajelor culturale e cu mult sub standardele unor reviste. Crezi că revistele literare sau culturale, ca să extind puţin, suferă la capitolul vizibilitate din pricina capitolului difuzare?

Nu cred că ar trebui să ne mire faptul că jurnalişti ai postului public sînt nominalizaţi la categoria jurnalism cultural: una peste alta, TVR a produs nişte emisiuni bune, nişte reportaje interesante, a descoperit teme pertinente pe care nu le-a mai abordat nici o altă televiziune. Aceste materiale trebuiau menţionate, şi mă bucur că au fost remarcate. Pe de altă parte, într-adevăr, jurnalismul cultural se face, la noi, mai degrabă în presa scrisă, nu la televizor. Te întrebi cum de nu se văd aceşti jurnalişti, foarte numeroşi, la concursurim şi gale? Oare cîţi dintre gazetarii la aceştia s-au şi înscris în concurs? Pentru că la CRP, esenţial e să te înscrii: există un termen limită, formulare, regulament etc. Am auzit şi eu asemenea văcăreli şi lăcrămaţii. „Vai, n-am fost nominalizat, n-am luat premiu!” Iar persoana respectivă nici măcar nu se înscrisese la concurs.

Publici în mai multe locuri. Fireşte că n-am să te întreb unde se cîştigă mai bine, dar am să te întreb unde ţi se pare că e mai bine pentru tine ?

Public în Dilema veche, în Dilemateca, în Adevărul literar şi Artistic, Esquire şi în multe alte locuri. După cum ştii, presa culturală nu e prea bănoasă. Dilema Veche rămîne, fireşte, gazeta mea preferată. Sper să ies la pensie de aici.

decembrie 2008 – ianuarie 2009, iulie 2009

Leave a comment »

un interviu cu terorista (I)

„Cine sint
luciat. O cititoare. Stau in Bucuresti. Am sarit de 35 de ani (nu va spun cu cit ). Fumez. Nu lucrez la, pentru sau cu nici o editura, publicatie, scoala sau librarie. Ador pisicile si am o pisica la care tin ca la ochii din cap. Nu-mi place sa socializez.”

Nici nu contează, în definitiv, cine este, dacă este femeie sau bărbat sau dacă are în spate un grup/echipă/armată. Dincolo de speculaţii, terorism de cititoare a schimbat puţin datele problemei prin două aspecte: notorietatea evidentă, care a dovedit cumva „forţa” mediatică a blogurilor (încă în deficit de imagine după unii) şi puterea de a rămâne cu picioarele pe pământ.

Cel puţin în blogosferă, rezultatele spun că la Roblogfest (competiţia care îşi propune să evalueze, cumva, blogurile) terorism de cititoare a „scos”: locul 2 (în 2007 şi 2009) şi locul 3 (în 2008), ceea ce înseamnă nu doar trafic, dar şi apreciere calitativă. Pe de altă parte, pe blog se afirmă din capul locului:

« Ce vreau
Nu prea stiu. Stiu ce nu vreau:

1. sa emit insemnari originale, expresive, profunde.

2. sa fac bani (!) de pe urma blogului

3. sa ma considere lumea o „autoritate »

asta însemnînd, cum am avut ocazia să constat, că terorista (voi folosi în continuare doar singularul feminin, pentru a lăsa liber zvonisticii) nu îşi propune să devină un barometru de opinie, deşi « părerea » ei a contat în acest timp nu doar în spaţiul virtual, fiind, poate, cel mai solicitat blogger în relaţia cu revistele şi ziarele tipărite (mă refer la publicaţii de top).

Timp de aproape trei ani, terorism de cititoare a pus mai multe întrebări decât oricare alt proiect cultural virtual, două revenind obsedant:

  1. Cum e posibil ca un necunoscut să intre atât de uşor în conştiinţa cititorilor ? (sunt vedete literare care şi-ar vinde sufletul să atingă măcar 50% din traficul teroristei)
  2. Cine este terorista ?

Fără a forţa nişte concluzii, voi spune doar că apariţia unui blog performant şi dezinteresat de cititor arată, indirect, artificialitatea unui sistem. Un singur blog a putut atrage un număr considerabil de cititori (partizani sau, cu timpul, refractari), comparabil cu un întreg sistem editorial.

terorista

Ştiu că sună puţin patetic dar, iată, la patru luni de la închiderea blogului tău, vechile obiceiuri de căutare se menţin. Pratic, ca să intru pe anumite bloguri, intru de pe terorista.ro. Ce se va întîmpla cu blogul? Îl vei şterge?

Nu, n-o sa-l şterg. Există în continuare, numai că nu-l mai actualizez şi nu se mai poate comenta pe el. Trebuie să refac blogroll-ul, mulţumesc că mi-ai amintit. S-a pierdut la o mutare de pe un server pe altul.

Ai primit oferte pentru a scoate o carte dintr-o selecţie de postări de pe blog?

Am avut o propunere, acum vreun an. Dar nu se pune problema, am gîndit textele acelea exclusiv pentru un blog, cu emoticoane, linkuri, repetiţii, prescurtări, răspunsuri la comentarii, referinţe la alte bloguri etc. – nu pot fi reproduse pe hîrtie şi n-ar avea nici un rost.

Date tehnice

–   blogul a pornit la drum pe:  14 mai 2006

–   cel mai mare trafic zilnic: 9078 vizualizări, dar cifra e irelevantă, a fost pe 10 aprilie, închisesem blogul şi au intrat mulţi atraşi doar de scandal

–  cele mai multe comentarii la un post: nu ştiu, au fost câteva cu peste 100 de comentarii

–  cele mai multe postări într-o lună: câte 28 – în ianuarie 2007 şi ianuarie 2008

–  cele mai puţine postări într-o lună: câte 5 – în prima lună (mai 2006) şi în ultima (aprilie 2009)

–  numărul total de postări şi de comentarii: în total blogul conţine 731 de postări şi 16.182 de comentarii.

va urma

Leave a comment »

Iulia Balcanaş: „Festivalul de literatură tânără din 2000 e în top list-ul meu de nebunii din tinereţe”

Iulia Balcanaş, aveţi o bibliotecă faină la Oneşti. Dacă ar fi să mă iau după faptul că găzduieşte Colocviile Zilele Culturii Călinesciene (40 de ediţii deja), mi se pare unul din centrele funcţionale. De regulă, peste tot există forma, dar lipseşte, nu-i aşa, fondul. Cum se vede din interior? Când ai fost ultima oară invitată acolo?

IMG_01ddd96Ca să răspund punctual, nu am fost invitată oficial să particip la manifestările de la Oneşti, deşi, din câte ştiu sunt oameni destul de activi acolo, care încearcă să „ridice” oraşul dpdv cultural.

Trebuie să recunosc că am mai multe amintiri şi legături cu Biblioteca decât cu manifestările legate de Colocviile Zilele Culturii Călinesciene. Iniţial, Biblioteca din Oneşti era constituită din două apartamente la parterul unui bloc – secţia adulţi şi alte două apartamente la parter în blocul alăturat, secţia copii. Erau acolo nişte doamne foarte de treabă, care mă lăsau să îmi aleg singură cărţile de la raft – la 6 ani asta era o mare performanţă. Când s-a făcut noul sediu, de care am fost efectiv fascinată la început, chiar am ajutat la aranjarea cărţilor…un fel de biblioteconomie pentru începători.

La Colocvii participam destul de rar, mai mult ca observator. O singură dată îmi amintesc că am luat efectiv cu asalt vedetele de la Colocviu, mai precis pe Gheorghe Crăciun şi Călin Vlasie, pentru că împreună cu doi Andrei, Andrei Epure şi Andrei Trocea, colegi de la Cenaclul Zburătorul încercam să organizăm un Festival de literatură tânără la Slănic Moldova. Faza asta cu Festivalul de literatură tânără e în top list-ul meu de nebunii din tinereţe.

În ce an se-ntâmpla „nebunia” şi ce presupunea ea? Cum v-aţi imaginat festivalul, ce costuri presupunea, pe cine vă gândeaţi să invitaţi, cât să ţină şi ce modele de inspiraţie aveaţi?

Fapta s-a petrecut în 2000, ideea ne-a venit după cateva participari la Tinere Condeie, ca membri ai cenaclului Zburătorul. Eram câţiva mai activi pe-acolo, ne făcuserăm nişte prieteni prin tabără şi cred că atunci vroiam pur şi simplu să îi aducem împreună pe cei din tânăra generaţie pe care noi îi consideram valoroşi, în faţa unui juriu cât mai profesionist şi într-un cadru organizat… din care să lipsească elemente de balast.

Ne-am chinuit extrem de mult să strângem bani pentru trei-patru zile, cât am vrut să dureze iniţial… dar, în cele din urmă, din lipsa fondurilor am trimis oamenii acasă în a treia zi. Cea mai tare fază a fost că ne-am dus până în Bucureşti să ne întâlnim cu Florin Călinescu… care nu ne-a luat tocmai în serios, aşa cum speraseram noi…

Unde v-aţi întâlnit cu Călinescu? Şi de ce v-aţi dus la el şi nu în altă parte?

Cu Florin Călinescu a fost în felul următor: când căutam noi sponsori prin zonă, am fost la un domn extrem de bogat, nu-i reţin numele, care se lăuda cu agenda lui impresionantă, că ştie foarte multe vedete… ca de exemplu, pe Călinescu. Pe vremea aia, oamenii îşi scriau numerele de telefon în carneţel… şi când a ieşit puţin din sală,  că îl chemase secretara… , am „furat” numărul de mobil al lui Călinescu. Ideea a fost nebunească de-a dreptul. A doua zi am venit cu trenul în Bucureşti şi l-am sunat de la nişte prieteni. Numai că lucrurile nu au ieşit aşa cum ne aşteptam…

Tu ai furat numărul din agendă sau ai ţinut de „şase”?

Eram în birou eu şi Andrei E. În secunda în care domnul cu pricina a închis uşa, ne-am uitat unul la altul şi era clar că Iulia Balcanasaveam acelaşi gând… pur şi simplu am notat pe o foiţă numărul cât de repede s-a putut şi gata… Nu mai ştiu exact cine a scris efectiv, a fost culpă comună.

Şi ce i-aţi spus la telefon lui Florin Călinescu?

Stai puţin să îl sun pe Andrei să vad ce îşi mai aminteşte şi el.

(după zece minute)

La telefon cu Florin Călinescu a vorbit Andrei Epure şi discuţiile au fost destul de evazive… de genul „da, proiectul e ok, sună bine…”, însă nu s-a materializat într-o colaborare efectivă.

Şi cum aţi făcut, totuşi, rost de bani?

Am umblat prin tot judeţul după bani… iar unul dintre colegii mei şi-a dat banii pe care îi strânseseră bunicii lui pentru şcoala de şoferi pe cazarea invitaţilor. Festivalul a ţinut două zile până la urmă, a fost şi un mini spectacol acolo cu câteva vedete din Oneşti, o expoziţie de pictură, plus televiziunea locală, care ne-a sprijinit destul de mult. Au venit invitaţi din Ploieşti, Bucureşti, Turda, Bacău, Moineşti, Piteşti, Brăila… Lista iniţiala era destul de lungă, dar nu am reuşit să îi contactăm pe toţi la timp (pe atunci fixul era de bază), alţii nu puteau ajunge… Din ce ne amintim acum, în juriu au fost acolo profesorul Gh. Izbăşescu (cel care a pus pe picioare Cenaclul Zburătorul în Oneşti), Alexandru Muşina, Gh. Crăciun, Cătălin şi Ioana Ţîrlea.

Noua Bibliotecă e deschisă în 2001, practic ai crescut cu ea. Ce-ţi aminteşti din perioada de liceu, în principiu, cam ce te-a atras spre literatură? Regăseşti în acel spaţiu curiozitatea spre literatura contemporană sau apropierea de literatură e detaşabilă de o locaţie propriu-zisă?

IMG_0113Povestea mea cu literatura a început cu totul altfel şi foarte devreme. Pentru că mama m-a învăţat să citesc şi să scriu înainte de a intra la şcoală, aveam practic abonament la biblioteca veche de la 5 ani. Aveam o carte care îmi plăcea foarte mult şi pe care aproape că pusesem monopol… îmi amintesc foarte clar când mi-a spus doamna bibliotecară că ar fi drăguţ din partea mea dacă aş mai lăsa şi alţi copii să citeasca Doctorul au mă doare, poate o să le placă şi lor.

Plus că, având casa plină de cărţi, până să învăţ să citesc cursiv literele mici din colecţia BPT le-am tot aranjat şi le-am tot mutat de pe un raft pe altul până le-am învăţat pe de rost.

Recent, Răzvan Ţupa enunţă ceva cu care sunt perfect de acord şi care cred că e definitoriu pt lipsa de proiecte literare viabile. Ţupa spune că e suficient să ai un spaţiu şi să organizezi acolo în mod constant o acţiune, pentru că atunci publicul va veni la un moment dat. Crezi ca heirupismul (şi editorial şi organizaţional) sunt „marca” proiectelor literare şi că, într-adevăr, nu există decât oaze de constanţă şi de continuitate? Cenaclul Zburătorul a funcţionat în cazul tău şi ca un astfel de spaţiu în care se întâmplă ceva, motiv pt care îl frecventai constant?

Cred că o să dau un raspuns evaziv… în sensul că am senzaţia că totul începe de la ceea ce îţi propui, de fapt, să faci… care îţi sunt obiectivele. Dacă într-o dimineaţă te trezeşti cu gândul că, începând de mâine, vrei să aduni săptămânal cel puţin 15 oameni la tine în sufragerie, atunci cu siguranţă una dintre metode va fi să te ambalezi într-un heirupism care să te ducă acolo unde ţi-ai propus. Din punctul meu de vedere, nu heirupismul este problema… ci izolarea heirupiştilor, fiecare în turnul lui de fildeş. Cred că dacă ar exista o… reţea, în sensul de colaborare şi efort comun, poate că spaţiul literar ar înceta să mai arate ca un deşert cu oaze răsfirate…

Eu la cenaclu am ajuns oarecum din greşeala… mă duceam la Casa Copiilor la cercul de teatru şi la cel de informatică… şi m-am îmbolnăvit la un moment dat şi am lipsit vreo câteva săptămâni. Când m-am dus la teatru, nu mai era teatru, era Cenaclu. Şi am rămas din clasa a III-a, cred, până am plecat la facultate, în Bucureşti. Casa aceea veche şi camera în care se ţinea Cenaclul, dar mai ales soba care a şi explodat la un moment dat… au o semnificaţie aparte pentru majoritatea celor care au trecut pe la Zburătorul, indiferent că au sfârşit prin a fi scriitori sau cititori profesionişti. Discuţiile din cenaclu erau aplicate, pe text, extrem de utile şi instructive. Dar întotdeaua prima oră era de predare… adică învăţam cel puţin un scriitor pe săptămână. Mulţi dintre cei care au trecut pe acolo sunt acum nişte cititori avizaţi, educaţi şi instruiţi.

Faci parte dintr-o generaţie trecută prin tabere şcolare de creaţie. O îmbinare între pasiunea (am rezerve personale) unor dascăli/animatori de genul lui Tudor Opriş şi încă iluzia literară a părinţilor care-şi doreau copii scriitori. Poate greşesc în a rezuma aceste serii de tabere, dar impresia din afară, ca unul care a avut suficienţi colegi trecuţi prin „exerciţiul” taberelor de creaţie pentru copii, e că n-au fost decât o pepinieră pt lungul şir de cenacluri şcolăreşti (submediocre şi încă funcţionale) care a creat impresia că literatura e pentru toată lumea. Să-ţi dau un exemplu. Eu şi Oana, în maşină, mergând cu un coleg de servici al lui Mihail Vakulovski la nunta lui. „Tu ce faci?”, o întreabă şoferul pe Oana. „Scriu”. „Ce scrii?” „Poezie”. „Ah, poezie am scris şi eu printr-a şaptea”. Ei bine, genul acesta de „foşti scriitori”, trecuţi prin mediile specifice (cenacluri şcolăreşti, tabere de creaţie), care „au scris şi ei” (şi-au depăşit momentul, vorb-aia) îl găsesc pe toate drumurile. E ca la şcoală, când, având sau neavând talent, cine se/ambiţiona, putea scrie şi el o poezie. Întrebarea este: nu cumva aceste pepiniere au dezvoltat o inflaţia scriitoricească pe care o regăsim astăzi pe net? Nu cumva apetitul creativ al cititorilor vine din obişnuinţa de a participa la „masa creaţiei”?

Mediul literar din care faceam parte în… tinereţe (ce ciudat sună) era unul extrem de competitiv, în sensul că se IM003334participa masiv la concursuri şi tabere de creaţie. Atunci mă bucurau şi premiile, recunoaşterea… acum mă bucură enorm faptul că am călătorit destul de mult încă de prin şcoala generală, am vazut multe locuri frumoase şi am cunoscut tot felul de oameni, unii devenind chiar prieteni, am avut tot soiul de peripeţii pe care acum le povestesc râzând.

Am dubii legate de existenţa prea multor părinţi care îşi vor copiii scriitori… dar ştiu că există profesori care şi-au dedicat aproape toată viaţa încercând nu neaparat să scoată scriitori pe bandă rulantă, ci să educe şi să suplineasca practic ceea ce lipsea din educaţia şcolară formală.

Cred că „Barzi infimi şi critici mari” descrie cel mai bine atmosfera literară din taberele de creaţie… Îmi este greu să dau un răspuns punctual şi decisiv la întrebarea legată de numărul mare de presupuşi scriitori şi de mix-ul ameţitor dintre cititori şi scriitori… am nişte teorii, dar aş prefera să le testez corespunzător înainte de a arunca vorbe mari şi verdicte.

11

2

De fapt, curiozitatea mea merge spre explicaţia sociologică a rolului (nou) pe care cititorii încearcă să se poziţioneze. Pasivitatea din trecut (admiraţia necondiţionată faţă de scriitori, frica de a intra în contact cu aceştia) lasă loc unei atitudini paralele (nu ne interesează scriitorii, ne interesează cărţile lor).  E clar că nu avem studii sociologie. Nu ştim cât se citeşte, nu ştim ce se citeşte, nu ştim ce se vinde, nici măcar cât se vinde. Dar avem cititori. Şi-aici s-o luam pe rând. Avem falşi cititori („hectarele” declarate înainte de comunism, cumpărătorii de biblioteci vitrine sau cei de biblioteci pentru toată familia de azi), dar avem şi cititori înrăiţi. Cititori care publică tot mai mult. Unii din pasiune, alţii, vizibil, din dorinţa de a intra pe palierul literar. Recunosc că mi-e frică de genul de cititori care se comportă organizaţional: noi scriem, noi premiem, noi facem regulile, noi impunem. Mi se pare că din toată această rebranduire a cititorilor cei care au probleme serioase, dar care continuă să fie barometrul natural, din fericire, sunt criticii literari. Avem critica de blog, care, prin trafic, repoziţionează unele titluri, deşi uneori este submediocră. Practic, puterea cititorilor (fie ca e vorba de a promova o carte / o PR-izare oarecare, fie că e vorba de a se promova) elimină filtrul de pînă acum al revistelor şi pune la îndoială o întreagă categorie profesională, a criticilor literari.

Cum vezi poziţionarea cititorului în acest context şi cât de dezinteresat îl consideri în a nu cădea el însuşi în jocurile de culise (deja există bloguri partizane, bloguri care promovează exclusiv anumiţi scriitori)?

Hmm… este o întrebare destul de complexă… aş începe prin a lămuri frustrarea lipsei de data relevante despre piaţa literară din România… Dacă te face să te simţi mai bine (deşi pe mine mă îngrozeşte, e practic coşmarul meu profesional), află ca nouă, românilor, ne lipsesc statistici de bază – în sensul că nu avem o serie de date corecte şi fluide pentru chestiuni demografice de bun simţ.

Faină consolare.

Aşa că statisticile culturale intră deja în categoria informaţiilor de lux, pe care cred că le vom obţine gradual, prin mult aşteptatul progres socio-economic. Totuşi, merită menţionate eforturile celor care se ocupa de Barometrul de Consum Cultural… este un început promiţător. La aceste date s-ar putea adăuga şi cele legate de vânzari, tiraje samd… dar doar prin acel efort comun pe care îl aminteam mai sus. Există alte industrii, de exemplu cea auto, care au creat un organism independent – APIA, în cazul pieţei auto – care centralizează datele despre vânzări de la toţi jucătorii locali şi le transformă în cote de piaţă, pe categorii. Aşa ceva s-ar putea face foarte uşor pentru mediul publicistic, important e să existe un minim interes şi implicare până la capăt.

Apoi aş reaminti o chestie pe care am spus-o la Poetici, când discutam cu Răzvan Ţupa despre premisele tezei mele de doctorat… nimic nu seIMG_0008 pierde, totul se transformă. Lucru valabil şi în cazul cititorilor (ca număr, ca intensitate, ca implicare, ca şi calitate… cum vrei tu) – adică deja clasica poveste cu nu mai avem cititorii de altadată poate fi „citită” altfel – avem cititori, dar sunt altfel… noi suntem altfel. Departe de mine gândul unor afirmaţii suspect de… psihologice. Ceea ce încerc să spun este că trecerea de la un tip de organizare socială, economică şi culturală la alta (adică trecerea discretă dar prea mult analizată de la comunism la capitalism) afectează în mod vizibil şi peisajul/ personajele mediului literar autohton.

În general vorbind, la fel ca şi creşterea în intensitate a eforturilor de marketing şi PR, blogurile fac parte din noua organizare socială, atât la nivel micro cât şi macro. Asta ce înseamnă… ca ne-am adaptat rapid unui trend generalist şi că, în fapt, cititorul conectat la net (adică preponderent urban, venit în jurul mediei, mai degraba tânăr etc) are acum la îndemână un nou set de „dicţionare” şi flitre care să-l ajute în identificarea din ce în ce mai rapidă şi eficientă a lecturilor dezirabile din punctul său de vedere.

Partea cu blogurile devine din ce în ce mai interesantă. Am întâlnit foarte mulţi contestatari, chiar scriitori care atacau vehement acest „vehicul de imagine”, dar care, astăzi, şi-au creat blog (chiar şi site). E doar  o evoluţie personală în ceea ce-i priveşte (înţeleg oamenii că lucrurile se schimbă) sau doar un calcul de a mai ciupi niţel din plaja şi-aşa improbabilă de cititori. Sigur că aici depinde f mult de fiecare în parte, dar crezi că scriitorii încep să se mute substanţial pe net doar pt că au probleme cu difuzarea sau dintr-o nevoie reală de a testa piaţa?

Nu ştiu cât ţine de difuzare sau de testarea pieţei… înclin să cred că mai sunt şi alţi factori care fac tentaţia mutării pe net mai „dulce”: comoditate în acces şi utilizare, număr mare de potenţiali cititori şi o aparentă diversitate a acestora (spun aparentă pentru că, de fapt, în România accesul la Internet este încă o variabilă din profilul socio-demografic), expunere mai vastă – în sensul că te poţi exprima nu doar ca scriitor…

Lipseşte contactul personal, nu trebuie să şi vezi mutra celui care te comentează… sau invers… poţi comenta cu un avânt mai puternic textele altcuiva, îţi poţi crea mai multe identităţi… Aş mai sublinia doar faptul că mediul virtual suplineşte realitatea, iar aici discuţiile teoretice şi academice sunt interminabile şi destul de aprinse.

Am rezerve cu privire la caracterul academic al multor discuţii, cred ca ar şoca pe mulţi o selecţie cu reacţii internautice ale unor staruri literare actuale.Totuşi, revin, cum îţi explici că adversari literari de temut ai blogurilor s-au… reprofilat?

Cred ca e pur şi simplu o chestiune de supravieţuire… speciile care supravieţuiesc sunt cele care se adaptează mediului lor de viaţă.

Cu blogul tău, spre exemplu, ce-ţi propui?

1Blogul meu nu are o miza literară, deşi l-am început atunci în 2007 pentru că mi s-a părut o soluţie ok pentru a pune fotografiile de la CTS Cluj… apoi am avut o răfuiala profesională şi apoi am publicat chestiuni mai degrabă personale: fotografii, pe unde am mai umblat, ce-am mai păţit… lucruri de genul ăsta. Dar nu am publicat texte şi nici nu voi face asta. M-am gândit la un moment dat să fac un blog pentru Filme americane, unde să public efectiv volumul, oarecum pentru a „răzbuna” debutul defectuos de care a avut parte. Dar m-am răzgândit între timp.

Ce n-a rulat cu Filmele americane?

Povestea e în felul următor: în 2003 am câştigat premiul editurii Cartea Românească la Porni Luceafărul… abia prin 2005 a intrat la tipar, dar exact înainte ca editura să fie preluată de Polirom. Aşa că Filme americane a ieşit din tipar, dar era cât pe ce să aterizeze direct la topitorie… am recuperat cred în jur de 100 de exemplare… Apoi la finele lui 2005 Vinea mi-a propus să rulez din nou, dar în colecţia Ediţia a doua. Zis şi făcut. Sincer, nici nu mai ştiu câte exemplare, a fost fără niciun contract semnat.

Să rămânem pentru puţin timp în sfera evoluţiei cititor –scriitor, ca recunoaştere publică. Am întâlnit şi un alt fenomen: cei care se dau „scriitori” printre nescriitori şi „nescriitori” printre scriitori. O reacţie exact în stilul ideii de mai sus, în care cititorii caută poziţionare în sistem. Acum sigur că lumea scriitoricească are o mare problemă. Carnetul de scriitor e obţinut cum e obţinut, nu prea valorează nimic şi-n plus orgoliile sunt mai mari ca oriunde. Dar, furişarea aceasta în funcţie de mediu (cu profesioniştii mă dau neprofesionist, cu neprofesioniştii îmi permit să mă recomand scriitor) nu ţine, până la urmă, tocmai de regulile neclare ale sistemului literar?

Cu siguranţă lipsa unui sistem de valori sau a unor mijloace de ierarhizare unanim acceptate contribuie la situaţiile descrise de tine mai sus. Eu tind să cred că există şi cazuri în care asumarea rolului de scriitor într-un mediu de „nescriitori” se face sub presiunea grupului. Adică e posibil ca după discutii la o bere cu colegii de birou gen „Ştiai, bre, că Gigel scrie poezii?” a doua zi la serviciu Gigel să fie poreclit „Poetul”, iar el să înceapă să se comporte ca atare.

Ai făcut un studiu despre clubliterar, una din emblemele internautice actuale. Comparativ cu celelalte „mişcări”, mai lungă şi mai forumizată, ca să nu zic fărîmiţată. Pornind de la rezultatele chestionarului făcut pentru CTS Alba (apropo, crezi în continuitatea acestei formule?) şi studiind „piaţa”, se poate spune că generaţia editoriadei (încadrez aici scriitorii debutaţi  cu +/- 5 ani în 2000) se transferă în mediul virtual şi ca o respingere (conştientă sau nu) a mediului editorial nu neaparat ostil, dar nefavorabil şi inconsecvent?

IMG_0075Nu cred ca este valabil transferul în mediul virtual la modul absolut… cred că e mai degrabă o extensie a realităţii. Clubliterar a început ca o comunitate puternică, dar legăturile sociale şi literare ale membrilor nu se limitează la asta, ci din contra. Chiar CTS-ul de Alba este un exemplu de „triumf” al întâlnirilor tête-à-tête, cel puţin la nivel intra-generaţional.

Nu ţi se pare că Alba e începutul sfârşitului? Că maturizarea înseamnă şi eliminarea firească din schemă a celor care nu pot efectiv trece ştacheta valorică? Ca-n perioada dinainte de liceu, când, să zicem, realizezi, cu părere de rău, că unii dintre foştii prieteni de pe străduţă nu vor mai fi niciodată „selectaţi” în „joc”?

Poate că într-adevăr, un element cheie este maturizarea generaţiei… în sensul că prin trecerea la nivelul următor trebuie, de fapt, să se facă şi o curăţenie generală…

Ca orice comunitate dificilă, şi-n cea literară se operează cu tratamente extreme. După experimentele editoriale mai mult sau mai puţin falimentare, după generaţii aşteptate, burse şi premii date pe prietenii, cum vezi o stare normală, realmente performantă?

Cred că şi aici e valabilă acea trecere pe care o menţionam mai sus… de la un tip de societate la o alta. De asemenea, tind să cred că un factor foarte important este cel uman… adică oamenii care ajung în poziţii cheie care le permit luare de decizii şi implementarea de strategii. În plIMG_0091us, depinde şi pe ce parte a baricadei stai…

Anul acesta te măriţi. Casă de piatră. Cum te vezi peste 10 ani şi, ca să închei cu o concluzie despre mediul literar, în ce stadiu eşti la teza de doctorat care este atât de aproape de el?

Mersi de urare. Bine că-s 10 şi nu 5. Am o aversiune faţă de întrebarea cu 5 ani… mă terorirează la interviurile de angajare cu treaba asta. Hai mai bine să spun că în 2011, când trebuie să predau lucrarea de doctorat, sper să pot prezenta un tablou de familie bine documentat al generaţiei 2000. Ca status actual… lucrez la detalii şi urmeaza perioada de interviuri… aşa că profit de ocazie pentru a mulţumi anticipat celor care îşi vor face timp să-mi răspundă la întrebări.

iulie 2009, material inedit

Leave a comment »

Andra Rotaru – un chestionar

I. Fişa individuală

Nume: Rotaru IMG_2239

Prenume: Andra-Oana

Pseudonim(e) literar(e): Andra Rotaru

Data şi locul naşterii: 5 ianuarie` 80, viscol, trenuri deraiate, gheţari desprinşi

Blog/ site personal: va fi cândva

Cărţi publicate (titlu, an, editura, tiraj- când e cazul):

“Într-un pat sub cearşaful alb”, nov. 2005, Ed.Vinea (350 de ex.?)

“En una cama bajo la sabana blanca”/Bassarai Ediciones, Spania, mai 2008 (1.000 de ex.)

Premii obţinute:

andra rotaru 2Premiul Naţional Mihai Eminescu-opera prima, Botoşani, 2006

Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti, 2006

Premiul USR –Sibiu, Iustin Panţa, 2006

Premiul Naţional Tudor Argezi- opera prima, Tg. Jiu, 2006

Colaborări: Dilema veche & Dilemateca, Luceafărul-de dimineaţă, Flacăra, The One, Hyperion (cu interviuri) şi cu poeme în majoritatea revistelor literare

Cenacluri frecventate: al USR-(o singură ediţie din cel coordonat de Mircea Martin), apoi cel condus de Cezar Ivănescu, Euridice (sporadic)

Lecturi în cenacluri, cluburi: La Euridice de câteva ori, ICR Madrid (nov 2008), Encuentro de escritoras, San Sebastian (nov 2008), Muzeul literaturii+ Institutul Cervantes, “Poeţi în dialog- spanioli vs români”, Jilava, licee, la propriul reportofon….etc.

Debut revuistic: 2004, Ziua literară (Marian Drăghici)andra rotaru 3

Debut în cenaclu: 2006, Euridice

Debut on-line (reviste literare on-line): nu prea mai ştiu

Debut sonor (înregistrari Radio cu lecturi, casete audio difuzate public, audiobook): la Dana Pitrop, Radio Rom. Cultural prin 2006 când am întrebat-o de unde are nr. meu de telefon şi răspunsul ei “eşti persoană publică, obişnuieşte-te!” m-a derutat complet. Am rămas prietene şi încă râdem de primul meu contact sonor cu radio-ul.

Debut underground (ediţii fără ISBN):-

Debut în volum: “Într-un pat sub cearşaful alb”, Ed.Vinea, 2005

II. Topuri (1-10)

IMG_0001Edituri : Humanitas, Polirom, Curtea Veche, Paralela 45, Art, Leda/Corint, Unarte (pentru grafică), Brumar, Cartier, Cartea Românească

Reviste literare : Dilemateca, Dilema Veche, România literară, Observator cultural, Tribuna, Vatra, Orizont, Familia, Hyperion, Cultura

Bloguri / site-uri literare :       –

Cartea de poezie / Cartea de proză (autori români)

Autobuzul cu cocoşaţi (Nora Iuga), Lebăda cu două intrări (Nora Iuga), Anul cârtiţei galbene (Dan Coman), Turnul lui Casanova (O. Soviany), Epica magna (Nichita Stănescu), Plumb (G. Bacovia), Lebăda care închide infernul (A. Dumitraşcu), Despre viaţa şi dispariţia broaştelor mele ţestoase (C-tin Abăluţă), Din reveriile domnului R (Mihai Ursachi), Fugi postmoderne (Angela Marinescu)

Traversând Washington Square (D.R.Popa), Femeia în roşu (M. Nedelciu, A.Babeţi, M.Mihăieş), Zenobia (Gellu Naum), Orbitor (M.Cărtărescu), Vizuina luminată (M.Blecher)-căluţul acela negru înhămat la căruţă, în loc de Rolls Royce m-a dat gata!, Fecioarele despletite (H.P Bengescu), Cartea tuturor intenţiilor (M.Mălaicu-Hondrari), Accidentul (M.Sebastian), Pupa Russa (Gheorghe Crăciun), Planeta mediocrilor (Ioan Groşan)

III. O…

– întrebare pentru scriitorul preferat :

Când îţi dai seama că vine sfârşitul literar?

IMG_0904– idee pentru o “viaţă” literară “mai bună” : o viaţă literară bună mi-o imaginez pe muzică la fel de bună, e vital să fii înconjurat acustic şi de altceva în afara vocii proprii, sau să o laşi să interacţioneze cu un copac de exemplu, dacă acela este singurul copac care se înclină atunci când te uiţi la el, şi foşneşte; apoi mai sunt vocile prietenilor recitându-ţi poeme, mai e sunetul unui tren care merge la nesfârşit, mai sunt sunetele mării noaptea, mai e ploaia, mai sunt parcurile de vacanţă, mai e vocea pe care ţi-o auzi diferit când eşti speriat sau obosit, mai e uimirea unor acte ratate. Cum să nu fie bună o astfel de viaţă, când aştepţi fiecare zi într-o bucurie surdă care explodează din când în când şi o auzi, sau o laşi să te menţină “very high meintenance”, intuind doar că te duce într-o zonă de unde va veni şi scrisul.

– problemă cu (pe) care s-a confruntat (a observat-o) de când a “intrat” în literatură : am crezut că dacă dispar câţiva ani din viaţa mondenă literară o să îmi dispară şi conturul. Că nu voi mai fi deloc, şi că dispărută, voi putea asimila de departe tot ceea ce sunt de fapt oamenii în carne şi oase. Şi am trăit într-o euforie cerebrală, cu mii de prieteni şi călători – care au dispărut/reapărut când am revenit printre oameni. E interesant dar şi greu să îţi laşi sălbăticia la o parte, după o astfel de perioadă. Ce e frumos e că din cei care te-au înconjurat la început, au rămas doar câteva persoane care intuieşti că îţi vor fi alături şi peste 50 de ani. Sau că vei putea renunţa la tine, odată cu renunţarea la ele. Cam asta e.

IV. Întrebări cu răspuns opţional:

  1. 1. Ce ţi se pare “în regulă” în lit. română actuală?

Festivalurile la care ne tot întâlnim unii cu alţii. După 3 zile de festival mi se pare că stau mai mult cu ceilalţi decât stau cu mine şi devin posomorâtă. Sau poate desprinderea de ei mă face aşa. Şi apoi absenţele pe care le simt sunt doar nişte “ritmuri de călătorie, cavalcade”. Pentru că e o formă a lor, trecând prin mine căreia îi dau o denumire care de fapt se numeşte nicicum.

2. Ce ţi se pare “în neregulă”?(ce te intrigă/nemulţumeşte/”atacă”)

Sunt multe lucruri care mă nemulţumesc, mi-am pierdut timpul cu ele şi nu mai vreau să le las prin mine. Le-am mai scos la uscat, să facă ce îşi doresc cu alţii şi pentru alţii.

3. Ai vrea să trăieşti din scris? (dacă da, cum vezi posibil acest lucru)

Sunt unele luni când singurii bani îmi vin din scris. Dar e minunat pentru că e de abia primul an în care fac doar ce vreau şi am timp să scriu, încep să îmi dau seama ce-mi place şi ce nu vreau să fac. Înainte mă lăsam dusă de val, chiar dacă nu era unul care-mi aparţinea.

andra rotaru 1Îmi imaginez o viaţă undeva printre munţi, cu apă şi lacuri glaciare, cu focuri noaptea, cu un caiet mare în care să scriu, cu sute de animale care să fugă în jurul meu, cu bunicii în poieniţa de alături, cu o soră care să vină să-mi povestească în fiecare noapte, cu Ville Valo în vis, cu Molko, cu Bertrand Cantat, Alexander Veljanov, Jim Morrison, Marc Bolan,  şi încă mulţi alţii care să-mi cânte, cu zahăr candel şi întuneric din când în când. Şi cu omul nopţii şi fata pădurii…care să rămână aşa foarte mult timp, nedespărţiţi.

Cum “cuantifici” performanţa în literatură? (premii, nr. de cititori, statut literar…)

Atunci când începi să scrii şi reîncep stările contradictorii, când cuvintele celor dragi se aşază într-un fel pe hârtie, când te simţi, când dimineţile vin fără să le aştepţi, când muzica care îţi place scrie odată cu tine, când ţi-e dor de ceva, când nimic nu mai contează pentru că te-ai regăsit.

4. Ai un model de performanţă?

O bătrânică de 127 de ani care îi şopteşte iubitului ei versuri proaspăt scrise.

5. Ce ar trebui să includă un management literar performant?

Un sat unde să fie duşi câţiva scriitori care să fie lăsaţi fără nici o zăbală.

V. 1. Un autoportret (în cuvinte) :andra rotaru

Fără înfăţişare, şi să se audă multe poezii din locurile pe unde mă plimb încât unii să se sperie, alţii să înceapă şi ei să cutreiere.

2. Un portret al generaţiei (unde şi cu cine te-ai încadra)

Putem la fel de bine să fim nişte străini fără înfăţişare, care trecem unii pe lângă alţii uşor. Nu am putea fi despărţiţi aşa, pentru că nici nu am început să ne vedem.

VI. 1. Ce-mi doresc/propun eu ca scriitor?

Să am timp, să nu mă grăbească nimic. Să mă bucur de timp, să nu îl grăbească nimic.

2. Ce-ţi doresc eu ţie, cititorule? Ce nu ţi-aş dori (vreodată)?

Ţi-aş dori să poţi să sari din vârful unui munte dacă îţi place cu adevărat ceva. Nu ţi-aş dori să gândeşti nici măcar o secundă înainte de a te arunca.

iunie 2009, material inedit

Comments (1) »

Moni Stănilă – un chestionar

I. Fişa individuală

Nume: Stănilămoni stanila

Prenume: Moni(ca) Laura

Pseudonim(e) literar(e):

Data şi locul naşterii: 09.02.1978, Făget, jud. Timiş

E-mail: elmaxima78@yahoo.com,

Blog/ site personal:

Deocamdată nu am.

Sunt administratorul şi fondatorul blogului www.cenaclulpaveldan.wordpress.com, consider că deocamdată e suficient, deşi m-am gândit de câteva ori, mai ales dacă mi se scot ochii pentru vreo treaba legată de blogul cenaclului, atunci aproape că mă jur să îmi fac blog personal.

Cărţi publicate (titlu, an, editura, tiraj- când e cazul):

Am un jurnal de „convertire”, din perioada ultrateologică, scos în mai, 2007, dar nu a fost comercializat în afara spaţiului eclezial aşa că nu mai dau date inutile, mai ales că vorbim de o editură confesională (adventistă). Problema e mai complicată şi bănuiesc că mă vor înjura câte unii. Fiindcă nu pot spune cartea asta nu e. Deşi nu are cine să mi-o trântească în nas şi să spună „ba e!”. Eventual mama sau vreun preot. Dar nu e nici ceea ce se mai spune. Adică e frustrant pentru mine şi abia aştept să-mi scot volumul de poezie, atunci – am impresia – că au să se mai limpezească lucrurile. De exemplu când am fost la Arad la Luna plină de carte, V.Leac m-a prezentat ca poetă nedebutantă ştiind de jurnalul meu, după o vreme, la Cluj, Manasia spunea ceva asemănător, dar anunţurile vorbeau de Iconostas. Dar nu e poezie. C. Ungureanu scrie pe coperta IV ca e o încercare de definire a acelui homo religiosus şi nu o carte care urmăreşte valori estetice literare. Pe de altă parte îl am în CV. Şi o să îl păstrez. Aşa că e o discuţie mai complicată.  

Premii obţinute:

Nu m-am înscris la concursuri, nu am considerat că sunt reprezentative, sunt iarăşi în incertitudini. Nu aveam cum să îmi trimit jurnalul la concursuri că nu îl puteam încadra la poezie, iar la teologie nu se fac chestii de genul ăsta, cel puţin eu nu ştiu. Iar cu texte… nu ştiu de ce nu am trimis. O singură dată la prima ediţie Provers, unde înţelesesem pe dos, citisem de mănăstirea Nicula şi am trimis ceva potrivit cu spaţiul. Acum mă amuz. Bine că nu am trimis vreo doxologie şi la Râşca. Sunt acum înscrisă într-un concurs editorial… să vedem, poate am baftă… (N-am avut).

În rest, mai apar în două antologii. Cea de anul trecut de la Săvârşin, Nasturii…, Brumar 2008, şi cea a Cenaclului Pavel Dan, Marineasa, 2008.

Colaborări:

Constant, pe nicăieri. Sporadic, cu articole şi poeme în Orizont, Stare de urgenţă, Tribuna, Vatra, etc.

Cenacluri frecventate:

Cenaclul Pavel Dan din Timişoara

Lecturi în cenacluri, cluburi…:

Aici ar fi mai multe. Am citit la Ariergarda, Cenaclul de la Muzeu din Bucureşti şi la Arad, la Poeticile lui R. Ţupa din Club A, nu demult la „Nepotul lui Thoreau” din Cluj, şi am avut mai multe lecturi publice prin Timişoara, Bucureşti, Arad şi o dată la Herculane. Cele mai seci mi se par cele din licee. Nu cred că mai vreau. Celelalte îmi plac, mă simt bine, mai ales dacă se poate fuma.

Debut revuistic :

Aşa, mai serios? La Orizont, anul trecut în martie. Pînă atunci am mai apărut cu articole în Învierea, revista Mitropoliei Banatului, începând cu anul 2000. Deci, după cum vezi, mă încurc în toate. Şi dacă mă gândesc bine, am debutat în revista şcolii cu un poem care avea ca titlu un citat din Blaga.

Debut în cenaclu:

Picture 164În octombrie, 2007, la Pavel Dan. Ar fi loc de nişte explicaţii. Ca şi alţii, proveniţi din mediul BOR, am avut la rândul meu, un soi de asceză personală, în care am evitat orice contact laic şi laicizant J. Apoi, din 2007, a început destinul Iona, de fugă şi răzgândire. Deşi, cînd am ajuns la Pavel Dan, aveam, pe lângă jurnalul meu de mărturie teologică în istoria personală, câteva cărţi în lucru, la care vreau să revin cândva. E vorba de un prozopoem de vreo 50 de pagini word, la care ţin, intitulat Dans pe acoperiş (din el am şi extras textul cu care am debutat în Orizont), mai un volum de poezie apropiat de ce scriu acum, dar nu spun titlul să nu râdeţi. Sau fie, îl spun în paranteză (Hrană pentru lei). Şi încă un jurnal horror, din care, norocul meu, nu am citit niciodată. Am ţinut să explic asta ca să fie mai lesne de înţeles cum şi de unde am deja un volum pregătit pentru publicare (chiar dacă nu am găsit editură, el e.) Deci, vă rog, nu sunt grafomană şi nici nu am apărut ex nihilo. (Între timp am găsit editură).

Debut on-line (reviste literare on-line):

Pe hyperliteratura lui Ianuş. Tot anul trecut prin martie. Nu e revistă, dar nici nu îmi dau seama dacă am fost în vreuna.

Debut sonor (înregistrari Radio cu lecturi, casete audio difuzate public, audiobook):

Cred că luna trecută la Cluj, sau nu. La Studentfestul de anul trecut cred. A fost TVRul la o lectură. Probabil că ne-au şi difuzat. Nu ştiu, nu sunt atentă la lucruri de genul ăsta. Şi dacă vreau pot să încurc iţele şi aici. Nu ştiu cine, în 2000, a citit la Radio Timişoara un poem de al meu, cu rimă, despre o mănăstire, la o emisiune gen « Universul credinţei ».

Debut underground (ediţii fără ISBN):

Nu am. Am avut ISBN pe jurnal (Iconostas se cheamă).

Debut în volum:

Tot Iconostas se cheamă. Pagini scurte datate 6 ianuarie 2000 – 7 februarie 2007. Apărut în mai, de Înălţare, 2007 în cadrul unei seri de artă creştină cu muzică şi expoziţie de icoane.

II. Topuri (1-10)

1. Edituri :

O să le amestec : Cartea Românească, Polirom, parcă Art de ceva vreme, Brumar, Humanitas – pentru anumite cărţi, Deisis – pentru alt fel de anumite cărţi.

2. Reviste literare :

Ordinea în care le enumăr nu vizează un top. O să spun ce îmi place, nu care mai mult decît care.Vatra, Tribuna, Observator cultural, Stare de urgenţă, Cuvîntul, şi ar mai fi vreo două.

3. Bloguri / site-uri literare :

Club literar, hyperliteratura – pentru deschidere, dar care nu mai funcţionează cum trebuie, rocultura, ocarteofrază, să mai vedem ce spune Vancu, withe noise, şi mă plimb des pe majoritatea blogurilor deschise de scriitorii tineri, mai ales cele pe care le-am trecut pe cenaclulpaveldan, la secţiunea scriitori, că îmi sunt la îndemână. Nu am citit/publicat niciodată pe poezie.ro.

4. Cartea de poezie / Cartea de proză (autori români) :

Aici sunt liste ! Din păcate nu pot spune Eminescu mai întâi, îmi place mult, dar de recitit, recitesc ori de câte ori apuc Arghezi şi Minulescu. Apoi e Barbu – rar. Tot din păcate – şi mai mult din pioşenie, Bacovia. A fost Nichita Stănescu, acum mai mult Mazilescu. Sigur, M. Ivănescu, Cristian Popescu şi Ioan Es. Pop, Baştovoi, … dar la tineri, mă opresc. Ar fi mulţi, prea mulţi – poate. Sau să spunem titluri : Cartea micilor invazii, Jucăria mortului, Monstrul fericit (poemul Kapital, de câteva ori pe zi :P), Ghinga, Ursul din container, Catafazii, Ecograffiti, Păpuşarul, Cîntece excesive. Şi ar mai fi câteva. Câteva mai multe.

Proză : (românească…) Întâmplări din irealitatea imediată, Craii de curte veche, Pădurea spînzuraţilor,Urmuz (tot), Iepurii nu mor, Zilele regelui, Pizdeţ – chiar dacă statul spune că nu e român.

III. O…

–          întrebare pentru scriitorul preferat :

Picture 078Pentru care din ei? Ăia viii ? Pe Dosto, l-aş întreba cum e în rai. Şi pe el l-aş întreba mai multe. Şi dacă mi-ar juca averea la jocuri. Sunt fascinată de Dostoievski.

Pe ăştia în viaţă… l-aş întreba ceva în mod special pe unul, pe care nu l-am mai întrebat nimic de multă, multă, vreme. Aş repeta o întrebare.

– idee pentru o „viaţă” literară „mai bună”

Bani ! Bani ! Să avem timp să ne ocupăm şi de scris, şi evident – mai mult curaj din partea editurilor, să mai facă şi ei, ca omul cu mârţoaga, pariuri şi pe cei din afara spaţiilor « publicistice ».

– problema cu (pe) care s-a confruntat(a observat-o) de când a „intrat” în literatură

Iar nu ştiu de cine să vorbesc. Mai ales că în cazul monştrilor sacri, am impresia, că tot ce părea atunci o problemă, a avut apoi un rol hotărâtor în destinul lor literar.

IV. Întrebări cu răspuns opţional:

1. Ce ţi se pare „în regulă” în lit. română actuală?

Încurajarea literaturii tinere.

2. Ce ţi se pare „în neregulă”?(ce te intrigă/nemulţumeşte/”atacă”)

Editurile. Mofturi, bani, şi altele. De ce trebuie la un concurs realizat de o editură CV-ul ? Publicăm o carte de… Picture 2871cv-uri ??? Manuscrisul şi pace ! dacă e bun să-l scoată ; dacă nu, nu. Apoi faptul că orice artist se poate întreţine prin arta lui, mai puţin scriitorii. Mi-e de-a dreptul ciudă !

3. Ai vrea să trăieşti din scris? (dacă da, cum vezi posibil acest lucru)

Sigur că aş vrea ! Nu ştiu. Dacă aş şti, aş încerca. E o treabă bună cu premiile, dar şi astea se dau unuia, restul fluieră. Habar nu am ce s-ar putea face. Deşi, dacă ne gândim că Dostoievski îşi vindea operele la reviste, pe când nici nu erau scrise, mi se pare că s-ar putea totuşi trăi din scris. Probabil ăia cât Dostoevski de mari trăiesc, deşi, la noi, Eminescu n-a trăit…prea mult şi bine.

4. Cum „cuantifici” performanţa în literatură? (premii, nr. de cititori, statut literar…)

Premii nu, cititori nu, statut literar nu. Cuantificări subiective. Ce cred eu despre unul şi altul. Mai mult nu ştiu. Se cuantifică la bere. Atunci afli că şi ăla şi ăla şi chiar ăla, crede că nu ştiu care e cel mai bun. Şi îţi dai seama că ăia cred ca tine. Se mai sar topurile atunci şi nu mai sunt oamenii aşa convinşi de proza lui Cărtărescu sau de poezia mai ştiu eu cui, chiar dacă în presă, slab, palid, uşor interesat.

5. Ai un model de performanţă?

Am. Iona.

6. Ce ar trebui să includă un management literar performant?

Nu ştiu.

V. 1. Un autoportret (în cuvinte) :

Picture 217Atât de veselă încât devin suspectă ca poet. În mare grabă. În mare priză. Explozivă. Parcă prea iute, timpul, ziua… Un copil egocentrist (spune Alex), de un metru şi destul de mult. Dacă pot include şi stări, sunt un om mulţumit de viaţă în general. Impulsivă şi teistă.

2. Un portret al generaţiei (unde şi cu cine te-ai încadra)

Eeeei, asta-i mai greu. M-aş încadra cu prietenii. Se ştiu ei care sunt. E greu să spun din punct de vedere literar. Cred că o să aud de la alţii cu timpul, dacă şi unde şi cu cine sunt înregimentată.

VI. 1.Ce-mi doresc/propun eu ca scriitor?

Să arăt o faţă nevăzută şi a unui simplu pom. Să înţelegem că lumea e a fiecăruia în parte şi e pentru fiecare aşa cum o priveşte el.

2. Ce-ţi doresc eu ţie, cititorule? Ce nu ţi-aş dori(vreodată)?

1. Să te întorci la orice carte care ţi-a plăcut. 2.Să spui că arta e degeaba, că artiştii sunt toţi nebuni/beţivi/neserioşi sau mai ştiu eu…

iulie 2009, material inedit

Comments (5) »