interviuri

Iulia Balcanaş, aveţi o bibliotecă faină la Oneşti. Dacă ar fi să mă iau după faptul că găzduieşte Colocviile Zilele Culturii Călinesciene (40 de ediţii deja), mi se pare unul din centrele funcţionale. De regulă, peste tot există forma, dar lipseşte, nu-i aşa, fondul. Cum se vede din interior? Când ai fost ultima oară invitată acolo?

Ca să răspund punctual, nu am fost invitată oficial să particip la manifestările de la Oneşti, deşi, din câte ştiu sunt oameni destul de activi acolo, care încearcă să „ridice” oraşul dpdv cultural.

Trebuie să recunosc că am mai multe amintiri şi legături cu Biblioteca decât cu manifestările legate de Colocviile Zilele Culturii Călinesciene. Iniţial, Biblioteca din Oneşti era constituită din două apartamente la parterul unui bloc – secţia adulţi şi alte două apartamente la parter în blocul alăturat, secţia copii. Erau acolo nişte doamne foarte de treabă, care mă lăsau să îmi aleg singură cărţile de la raft – la 6 ani asta era o mare performanţă. Când s-a făcut noul sediu, de care am fost efectiv fascinată la început, chiar am ajutat la aranjarea cărţilor…un fel de biblioteconomie pentru începători.

La Colocvii participam destul de rar, mai mult ca observator. O singură dată îmi amintesc că am luat efectiv cu asalt vedetele de la Colocviu, mai precis pe Gheorghe Crăciun şi Călin Vlasie, pentru că împreună cu doi Andrei, Andrei Epure şi Andrei Trocea, colegi de la Cenaclul Zburătorul încercam să organizăm un Festival de literatură tânără la Slănic Moldova. Faza asta cu Festivalul de literatură tânără e în top list-ul meu de nebunii din tinereţe.

În ce an se-ntâmpla „nebunia” şi ce presupunea ea? Cum v-aţi imaginat festivalul, ce costuri presupunea, pe cine vă gândeaţi să invitaţi, cât să ţină şi ce modele de inspiraţie aveaţi?

Fapta s-a petrecut în 2000, ideea ne-a venit după cateva participari la Tinere Condeie, ca membri ai cenaclului Zburătorul. Eram câţiva mai activi pe-acolo, ne făcuserăm nişte prieteni prin tabără şi cred că atunci vroiam pur şi simplu să îi aducem împreună pe cei din tânăra generaţie pe care noi îi consideram valoroşi, în faţa unui juriu cât mai profesionist şi într-un cadru organizat… din care să lipsească elemente de balast.

Ne-am chinuit extrem de mult să strângem bani pentru trei-patru zile, cât am vrut să dureze iniţial… dar, în cele din urmă, din lipsa fondurilor am trimis oamenii acasă în a treia zi. Cea mai tare fază a fost că ne-am dus până în Bucureşti să ne întâlnim cu Florin Călinescu… care nu ne-a luat tocmai în serios, aşa cum speraseram noi…

Unde v-aţi întâlnit cu Călinescu? Şi de ce v-aţi dus la el şi nu în altă parte?

Cu Florin Călinescu a fost în felul următor: când căutam noi sponsori prin zonă, am fost la un domn extrem de bogat, nu-i reţin numele, care se lăuda cu agenda lui impresionantă, că ştie foarte multe vedete… ca de exemplu, pe Călinescu. Pe vremea aia, oamenii îşi scriau numerele de telefon în carneţel… şi când a ieşit puţin din sală,  că îl chemase secretara… , am „furat” numărul de mobil al lui Călinescu. Ideea a fost nebunească de-a dreptul. A doua zi am venit cu trenul în Bucureşti şi l-am sunat de la nişte prieteni. Numai că lucrurile nu au ieşit aşa cum ne aşteptam…

Tu ai furat numărul din agendă sau ai ţinut de „şase”?

Eram în birou eu şi Andrei E. În secunda în care domnul cu pricina a închis uşa, ne-am uitat unul la altul şi era clar că aveam acelaşi gând… pur şi simplu am notat pe o foiţă numărul cât de repede s-a putut şi gata… Nu mai ştiu exact cine a scris efectiv, a fost culpă comună.

Şi ce i-aţi spus la telefon lui Florin Călinescu?

Stai puţin să îl sun pe Andrei să vad ce îşi mai aminteşte şi el.

(după zece minute)

La telefon cu Florin Călinescu a vorbit Andrei Epure şi discuţiile au fost destul de evazive… de genul „da, proiectul e ok, sună bine…”, însă nu s-a materializat într-o colaborare efectivă.

Şi cum aţi făcut, totuşi, rost de bani?

Am umblat prin tot judeţul după bani… iar unul dintre colegii mei şi-a dat banii pe care îi strânseseră bunicii lui pentru şcoala de şoferi pe cazarea invitaţilor. Festivalul a ţinut două zile până la urmă, a fost şi un mini spectacol acolo cu câteva vedete din Oneşti, o expoziţie de pictură, plus televiziunea locală, care ne-a sprijinit destul de mult. Au venit invitaţi din Ploieşti, Bucureşti, Turda, Bacău, Moineşti, Piteşti, Brăila… Lista iniţiala era destul de lungă, dar nu am reuşit să îi contactăm pe toţi la timp (pe atunci fixul era de bază), alţii nu puteau ajunge… Din ce ne amintim acum, în juriu au fost acolo profesorul Gh. Izbăşescu (cel care a pus pe picioare Cenaclul Zburătorul în Oneşti), Alexandru Muşina, Gh. Crăciun, Cătălin şi Ioana Ţîrlea.

Noua Bibliotecă e deschisă în 2001, practic ai crescut cu ea. Ce-ţi aminteşti din perioada de liceu, în principiu, cam ce te-a atras spre literatură? Regăseşti în acel spaţiu curiozitatea spre literatura contemporană sau apropierea de literatură e detaşabilă de o locaţie propriu-zisă?

Povestea mea cu literatura a început cu totul altfel şi foarte devreme. Pentru că mama m-a învăţat să citesc şi să scriu înainte de a intra la şcoală, aveam practic abonament la biblioteca veche de la 5 ani. Aveam o carte care îmi plăcea foarte mult şi pe care aproape că pusesem monopol… îmi amintesc foarte clar când mi-a spus doamna bibliotecară că ar fi drăguţ din partea mea dacă aş mai lăsa şi alţi copii să citeasca Doctorul au mă doare, poate o să le placă şi lor.

Plus că, având casa plină de cărţi, până să învăţ să citesc cursiv literele mici din colecţia BPT le-am tot aranjat şi le-am tot mutat de pe un raft pe altul până le-am învăţat pe de rost.

Recent, Răzvan Ţupa enunţă ceva cu care sunt perfect de acord şi care cred că e definitoriu pt lipsa de proiecte literare viabile. Ţupa spune că e suficient să ai un spaţiu şi să organizezi acolo în mod constant o acţiune, pentru că atunci publicul va veni la un moment dat. Crezi ca heirupismul (şi editorial şi organizaţional) sunt „marca” proiectelor literare şi că, într-adevăr, nu există decât oaze de constanţă şi de continuitate? Cenaclul Zburătorul a funcţionat în cazul tău şi ca un astfel de spaţiu în care se întâmplă ceva, motiv pt care îl frecventai constant?

Cred că o să dau un raspuns evaziv… în sensul că am senzaţia că totul începe de la ceea ce îţi propui, de fapt, să faci… care îţi sunt obiectivele. Dacă într-o dimineaţă te trezeşti cu gândul că, începând de mâine, vrei să aduni săptămânal cel puţin 15 oameni la tine în sufragerie, atunci cu siguranţă una dintre metode va fi să te ambalezi într-un heirupism care să te ducă acolo unde ţi-ai propus. Din punctul meu de vedere, nu heirupismul este problema… ci izolarea heirupiştilor, fiecare în turnul lui de fildeş. Cred că dacă ar exista o… reţea, în sensul de colaborare şi efort comun, poate că spaţiul literar ar înceta să mai arate ca un deşert cu oaze răsfirate…

Eu la cenaclu am ajuns oarecum din greşeala… mă duceam la Casa Copiilor la cercul de teatru şi la cel de informatică… şi m-am îmbolnăvit la un moment dat şi am lipsit vreo câteva săptămâni. Când m-am dus la teatru, nu mai era teatru, era Cenaclu. Şi am rămas din clasa a III-a, cred, până am plecat la facultate, în Bucureşti. Casa aceea veche şi camera în care se ţinea Cenaclul, dar mai ales soba care a şi explodat la un moment dat… au o semnificaţie aparte pentru majoritatea celor care au trecut pe la Zburătorul, indiferent că au sfârşit prin a fi scriitori sau cititori profesionişti. Discuţiile din cenaclu erau aplicate, pe text, extrem de utile şi instructive. Dar întotdeaua prima oră era de predare… adică învăţam cel puţin un scriitor pe săptămână. Mulţi dintre cei care au trecut pe acolo sunt acum nişte cititori avizaţi, educaţi şi instruiţi.

Faci parte dintr-o generaţie trecută prin tabere şcolare de creaţie. O îmbinare între pasiunea (am rezerve personale) unor dascăli/animatori de genul lui Tudor Opriş şi încă iluzia literară a părinţilor care-şi doreau copii scriitori. Poate greşesc în a rezuma aceste serii de tabere, dar impresia din afară, ca unul care a avut suficienţi colegi trecuţi prin „exerciţiul” taberelor de creaţie pentru copii, e că n-au fost decât o pepinieră pt lungul şir de cenacluri şcolăreşti (submediocre şi încă funcţionale) care a creat impresia că literatura e pentru toată lumea. Să-ţi dau un exemplu. Eu şi Oana, în maşină, mergând cu un coleg de servici al lui Mihail Vakulovski la nunta lui. „Tu ce faci?”, o întreabă şoferul pe Oana. „Scriu”. „Ce scrii?” „Poezie”. „Ah, poezie am scris şi eu printr-a şaptea”. Ei bine, genul acesta de „foşti scriitori”, trecuţi prin mediile specifice (cenacluri şcolăreşti, tabere de creaţie), care „au scris şi ei” (şi-au depăşit momentul, vorb-aia) îl găsesc pe toate drumurile. E ca la şcoală, când, având sau neavând talent, cine se/ambiţiona, putea scrie şi el o poezie. Întrebarea este: nu cumva aceste pepiniere au dezvoltat o inflaţia scriitoricească pe care o regăsim astăzi pe net? Nu cumva apetitul creativ al cititorilor vine din obişnuinţa de a participa la „masa creaţiei”?

Mediul literar din care faceam parte în… tinereţe (ce ciudat sună) era unul extrem de competitiv, în sensul că se participa masiv la concursuri şi tabere de creaţie. Atunci mă bucurau şi premiile, recunoaşterea… acum mă bucură enorm faptul că am călătorit destul de mult încă de prin şcoala generală, am vazut multe locuri frumoase şi am cunoscut tot felul de oameni, unii devenind chiar prieteni, am avut tot soiul de peripeţii pe care acum le povestesc râzând.

Am dubii legate de existenţa prea multor părinţi care îşi vor copiii scriitori… dar ştiu că există profesori care şi-au dedicat aproape toată viaţa încercând nu neaparat să scoată scriitori pe bandă rulantă, ci să educe şi să suplineasca practic ceea ce lipsea din educaţia şcolară formală.

Cred că „Barzi infimi şi critici mari” descrie cel mai bine atmosfera literară din taberele de creaţie… Îmi este greu să dau un răspuns punctual şi decisiv la întrebarea legată de numărul mare de presupuşi scriitori şi de mix-ul ameţitor dintre cititori şi scriitori… am nişte teorii, dar aş prefera să le testez corespunzător înainte de a arunca vorbe mari şi verdicte.

De fapt, curiozitatea mea merge spre explicaţia sociologică a rolului (nou) pe care cititorii încearcă să se poziţioneze. Pasivitatea din trecut (admiraţia necondiţionată faţă de scriitori, frica de a intra în contact cu aceştia) lasă loc unei atitudini paralele (nu ne interesează scriitorii, ne interesează cărţile lor).  E clar că nu avem studii sociologie. Nu ştim cât se citeşte, nu ştim ce se citeşte, nu ştim ce se vinde, nici măcar cât se vinde. Dar avem cititori. Şi-aici s-o luam pe rând. Avem falşi cititori („hectarele” declarate înainte de comunism, cumpărătorii de biblioteci vitrine sau cei de biblioteci pentru toată familia de azi), dar avem şi cititori înrăiţi. Cititori care publică tot mai mult. Unii din pasiune, alţii, vizibil, din dorinţa de a intra pe palierul literar. Recunosc că mi-e frică de genul de cititori care se comportă organizaţional: noi scriem, noi premiem, noi facem regulile, noi impunem. Mi se pare că din toată această rebranduire a cititorilor cei care au probleme serioase, dar care continuă să fie barometrul natural, din fericire, sunt criticii literari. Avem critica de blog, care, prin trafic, repoziţionează unele titluri, deşi uneori este submediocră. Practic, puterea cititorilor (fie ca e vorba de a promova o carte / o PR-izare oarecare, fie că e vorba de a se promova) elimină filtrul de pînă acum al revistelor şi pune la îndoială o întreagă categorie profesională, a criticilor literari.

Cum vezi poziţionarea cititorului în acest context şi cât de dezinteresat îl consideri în a nu cădea el însuşi în jocurile de culise (deja există bloguri partizane, bloguri care promovează exclusiv anumiţi scriitori)?

Hmm… este o întrebare destul de complexă… aş începe prin a lămuri frustrarea lipsei de data relevante despre piaţa literară din România… Dacă te face să te simţi mai bine (deşi pe mine mă îngrozeşte, e practic coşmarul meu profesional), află ca nouă, românilor, ne lipsesc statistici de bază – în sensul că nu avem o serie de date corecte şi fluide pentru chestiuni demografice de bun simţ.

Faină consolare.

Aşa că statisticile culturale intră deja în categoria informaţiilor de lux, pe care cred că le vom obţine gradual, prin mult aşteptatul progres socio-economic. Totuşi, merită menţionate eforturile celor care se ocupa de Barometrul de Consum Cultural… este un început promiţător. La aceste date s-ar putea adăuga şi cele legate de vânzari, tiraje samd… dar doar prin acel efort comun pe care îl aminteam mai sus. Există alte industrii, de exemplu cea auto, care au creat un organism independent – APIA, în cazul pieţei auto – care centralizează datele despre vânzări de la toţi jucătorii locali şi le transformă în cote de piaţă, pe categorii. Aşa ceva s-ar putea face foarte uşor pentru mediul publicistic, important e să existe un minim interes şi implicare până la capăt.

Apoi aş reaminti o chestie pe care am spus-o la Poetici, când discutam cu Răzvan Ţupa despre premisele tezei mele de doctorat… nimic nu se pierde, totul se transformă. Lucru valabil şi în cazul cititorilor (ca număr, ca intensitate, ca implicare, ca şi calitate… cum vrei tu) – adică deja clasica poveste cu nu mai avem cititorii de altadată poate fi „citită” altfel – avem cititori, dar sunt altfel… noi suntem altfel. Departe de mine gândul unor afirmaţii suspect de… psihologice. Ceea ce încerc să spun este că trecerea de la un tip de organizare socială, economică şi culturală la alta (adică trecerea discretă dar prea mult analizată de la comunism la capitalism) afectează în mod vizibil şi peisajul/ personajele mediului literar autohton.

În general vorbind, la fel ca şi creşterea în intensitate a eforturilor de marketing şi PR, blogurile fac parte din noua organizare socială, atât la nivel micro cât şi macro. Asta ce înseamnă… ca ne-am adaptat rapid unui trend generalist şi că, în fapt, cititorul conectat la net (adică preponderent urban, venit în jurul mediei, mai degraba tânăr etc) are acum la îndemână un nou set de „dicţionare” şi flitre care să-l ajute în identificarea din ce în ce mai rapidă şi eficientă a lecturilor dezirabile din punctul său de vedere.

Partea cu blogurile devine din ce în ce mai interesantă. Am întâlnit foarte mulţi contestatari, chiar scriitori care atacau vehement acest „vehicul de imagine”, dar care, astăzi, şi-au creat blog (chiar şi site). E doar  o evoluţie personală în ceea ce-i priveşte (înţeleg oamenii că lucrurile se schimbă) sau doar un calcul de a mai ciupi niţel din plaja şi-aşa improbabilă de cititori. Sigur că aici depinde f mult de fiecare în parte, dar crezi că scriitorii încep să se mute substanţial pe net doar pt că au probleme cu difuzarea sau dintr-o nevoie reală de a testa piaţa?

Nu ştiu cât ţine de difuzare sau de testarea pieţei… înclin să cred că mai sunt şi alţi factori care fac tentaţia mutării pe net mai „dulce”: comoditate în acces şi utilizare, număr mare de potenţiali cititori şi o aparentă diversitate a acestora (spun aparentă pentru că, de fapt, în România accesul la Internet este încă o variabilă din profilul socio-demografic), expunere mai vastă – în sensul că te poţi exprima nu doar ca scriitor…

Lipseşte contactul personal, nu trebuie să şi vezi mutra celui care te comentează… sau invers… poţi comenta cu un avânt mai puternic textele altcuiva, îţi poţi crea mai multe identităţi… Aş mai sublinia doar faptul că mediul virtual suplineşte realitatea, iar aici discuţiile teoretice şi academice sunt interminabile şi destul de aprinse.

Am rezerve cu privire la caracterul academic al multor discuţii, cred ca ar şoca pe mulţi o selecţie cu reacţii internautice ale unor staruri literare actuale.Totuşi, revin, cum îţi explici că adversari literari de temut ai blogurilor s-au… reprofilat?

Cred ca e pur şi simplu o chestiune de supravieţuire… speciile care supravieţuiesc sunt cele care se adaptează mediului lor de viaţă.

Cu blogul tău, spre exemplu, ce-ţi propui?

Blogul meu nu are o miza literară, deşi l-am început atunci în 2007 pentru că mi s-a părut o soluţie ok pentru a pune fotografiile de la CTS Cluj… apoi am avut o răfuiala profesională şi apoi am publicat chestiuni mai degrabă personale: fotografii, pe unde am mai umblat, ce-am mai păţit… lucruri de genul ăsta. Dar nu am publicat texte şi nici nu voi face asta. M-am gândit la un moment dat să fac un blog pentru Filme americane, unde să public efectiv volumul, oarecum pentru a „răzbuna” debutul defectuos de care a avut parte. Dar m-am răzgândit între timp.

Ce n-a rulat cu Filmele americane?

Povestea e în felul următor: în 2003 am câştigat premiul editurii Cartea Românească la Porni Luceafărul… abia prin 2005 a intrat la tipar, dar exact înainte ca editura să fie preluată de Polirom. Aşa că Filme americane a ieşit din tipar, dar era cât pe ce să aterizeze direct la topitorie… am recuperat cred în jur de 100 de exemplare… Apoi la finele lui 2005 Vinea mi-a propus să rulez din nou, dar în colecţia Ediţia a doua. Zis şi făcut. Sincer, nici nu mai ştiu câte exemplare, a fost fără niciun contract semnat.

Să rămânem pentru puţin timp în sfera evoluţiei cititor –scriitor, ca recunoaştere publică. Am întâlnit şi un alt fenomen: cei care se dau „scriitori” printre nescriitori şi „nescriitori” printre scriitori. O reacţie exact în stilul ideii de mai sus, în care cititorii caută poziţionare în sistem. Acum sigur că lumea scriitoricească are o mare problemă. Carnetul de scriitor e obţinut cum e obţinut, nu prea valorează nimic şi-n plus orgoliile sunt mai mari ca oriunde. Dar, furişarea aceasta în funcţie de mediu (cu profesioniştii mă dau neprofesionist, cu neprofesioniştii îmi permit să mă recomand scriitor) nu ţine, până la urmă, tocmai de regulile neclare ale sistemului literar?

Cu siguranţă lipsa unui sistem de valori sau a unor mijloace de ierarhizare unanim acceptate contribuie la situaţiile descrise de tine mai sus. Eu tind să cred că există şi cazuri în care asumarea rolului de scriitor într-un mediu de „nescriitori” se face sub presiunea grupului. Adică e posibil ca după discutii la o bere cu colegii de birou gen „Ştiai, bre, că Gigel scrie poezii?” a doua zi la serviciu Gigel să fie poreclit „Poetul”, iar el să înceapă să se comporte ca atare.

Ai făcut un studiu despre clubliterar, una din emblemele internautice actuale. Comparativ cu celelalte „mişcări”, mai lungă şi mai forumizată, ca să nu zic fărîmiţată. Pornind de la rezultatele chestionarului făcut pentru CTS Alba (apropo, crezi în continuitatea acestei formule?) şi studiind „piaţa”, se poate spune că generaţia editoriadei (încadrez aici scriitorii debutaţi  cu +/- 5 ani în 2000) se transferă în mediul virtual şi ca o respingere (conştientă sau nu) a mediului editorial nu neaparat ostil, dar nefavorabil şi inconsecvent?

Nu cred ca este valabil transferul în mediul virtual la modul absolut… cred că e mai degrabă o extensie a realităţii. Clubliterar a început ca o comunitate puternică, dar legăturile sociale şi literare ale membrilor nu se limitează la asta, ci din contra. Chiar CTS-ul de Alba este un exemplu de „triumf” al întâlnirilor tête-à-tête, cel puţin la nivel intra-generaţional.

Nu ţi se pare că Alba e începutul sfârşitului? Că maturizarea înseamnă şi eliminarea firească din schemă a celor care nu pot efectiv trece ştacheta valorică? Ca-n perioada dinainte de liceu, când, să zicem, realizezi, cu părere de rău, că unii dintre foştii prieteni de pe străduţă nu vor mai fi niciodată „selectaţi” în „joc”?

Poate că într-adevăr, un element cheie este maturizarea generaţiei… în sensul că prin trecerea la nivelul următor trebuie, de fapt, să se facă şi o curăţenie generală…

Ca orice comunitate dificilă, şi-n cea literară se operează cu tratamente extreme. După experimentele editoriale mai mult sau mai puţin falimentare, după generaţii aşteptate, burse şi premii date pe prietenii, cum vezi o stare normală, realmente performantă?

Cred că şi aici e valabilă acea trecere pe care o menţionam mai sus… de la un tip de societate la o alta. De asemenea, tind să cred că un factor foarte important este cel uman… adică oamenii care ajung în poziţii cheie care le permit luare de decizii şi implementarea de strategii. În plus, depinde şi pe ce parte a baricadei stai…

Anul acesta te măriţi. Casă de piatră. Cum te vezi peste 10 ani şi, ca să închei cu o concluzie despre mediul literar, în ce stadiu eşti la teza de doctorat care este atât de aproape de el?

Mersi de urare. Bine că-s 10 şi nu 5. Am o aversiune faţă de întrebarea cu 5 ani… mă terorirează la interviurile de angajare cu treaba asta. Hai mai bine să spun că în 2011, când trebuie să predau lucrarea de doctorat, sper să pot prezenta un tablou de familie bine documentat al generaţiei 2000. Ca status actual… lucrez la detalii şi urmeaza perioada de interviuri… aşa că profit de ocazie pentru a mulţumi anticipat celor care îşi vor face timp să-mi răspundă la întrebări.

iulie 2009, material inedit